”Împăratul Portugaliei” este o poveste despre părinți și copii. O poveste care aruncă peste noi o lumină curată, un năvod de înțelesuri, o oglindă în care ne regăsim goi în fața fricilor noastre de părinți, în fața bucuriilor, în fața speranțelor pentru devenirea copiilor noștri, în fața dezamăgirii. Pentru cititorii care au copii, cartea vine cu o dublă perspectivă: suntem părinții copiilor și, în același timp, copiii părinților.
Odată cu nașterea fetiței, atunci când mâinile țin pentru prima oară trupul mic și moale al fiicei sale abia venite pe lume, lui Jan din Skcrolycka i se naște, cum spune el, și inima: ”Imediat după aceea, inima începu să îi bată cum nu-i mai bătuse niciodată de când se știa și în clipa următoare nu mai era nici degerat, nici trist sau necăjit, nici supărat. Se simțea cât se poate de bine. Singurul lucru care-l neliniștea erau bătăile puternice din piept, nu înțelegea de unde i se trăgeau, fiindcă nici nu alergase, nici nu dansase, nici nu urcase vreun munte. (…) Apoi pricepu ce îi iuțise inima. Și nu numai atât. Pricepu ce îi lipsise toată viața. Fiindcă e limpede că acela care nu simte cu inima nici tristețe și nici bucurie, nu e om cu adevărat”. Iar ziua de naștere a fetiței este și ziua în care s-a născut inima tatălui.
Deși povestea se desfășoară la sfârșitul secolului al XIX-lea într-un ținut cu păduri din Suedia, țesătura emoțională este actuală și actualizată permanent prin felul în care fiecărui cititor rezonează cu propria experiență.
O carte care te mângâie și te dojenește, o carte pe care nu o lași din mână și care ți se lipește de suflet, o carte care te surprinde cu fiecare pagină, o carte cu comori ascunse într-o scriitură absolut fermecătoare pentru care Selma Lagerloff a fost răsplătită cu premiul Nobel pentru literatură. O carte care ne amintește că purtăm în noi un ”împărat al Portugaliei” și o Klara Gulla, plecată în lume pentru a-și salva părinții.
Unul dintre marile merite ale acestei scriitoare este de a fi creat un bildungsroman patern, aducând în prim plan un tată și sentimentele sale față de fiica sa. Reflectorul narațiunii cade pe devenirea tatălui, pe transformarea lui.
Cartea ne lasă ușa întredeschisă pentru a ne imagina gândurile Klarei Gulla, plecate la 18 ani în lume să strângă bani pentru a plăti casa părinților ei: ”Dacă tot nu am vești bune, de ce să mai dau vreun semn? Dacă tot nu am reușit, mai bine tac și nu le mai trimit nicio veste. Mai bine mă întorc acasă atunci când am cu ce să-i fac mândri pe părinți. Dacă ei și-au pus atâtea speranțe în mine, cum aș putea să îi dezamăgesc?”
Ce misiuni de salvatori ne luăm în calitate de copiii ai părinților noștri? Ce misiuni de salvatori punem chiar noi, cu o dulce înconștiență, pe umerii copiilor noștri? Cât timp se va scurge sau se va fi scurs până ce salvatorul să devină victimă, și victima, persecutor.
Tatăl nu mistifică realitatea din cauza eșecului fiicei sale, ci pentru că își dă seama că fata lui l-a uitat. Pentru că absența oricărui semn din partea ei echivalează cu o moarte simbolică, cu întunecarea minții. Jan din Skcrolycka nu și-a pierdut mințile, ci a ales, la sugestia subtilă a năvodarului (”atâta vreme cât poți să trăiești o sărbătoare în gând, miroase parcă și mai frumos decât o sărbătoare adevărată”), să dea faptelor alt sens, să incadreze totul într-o altă poveste și să interpreteze partitura realității dezolante într-o altă cheie, construindu-și din carton și staniol un scenariu compensatoriu, în care Klara a devenit Împărăteasa Portugaliei și este mult, mult și de la sine înțeles mult prea ocupată cu treburile împărăției pentru a mai vreo veste.
Din desțelenitor al ogorului stăpănului, Jan din Skcrolykca devine deslenețitor al mlaștinilor din sufletul oamenilor. Jan nu este nebun. Jan este un Înțelept. Iar oamenii îl vor recunoaște ca atare și vor presăra crengi de brad pe calea ultimei Întâlniri.
Doar pentru că vă las să descoperiți singuri această poveste extraordinară, închei această ”scrisoare” spunându-vă că îl port în suflet pe acest Don Quijote… al dragostei părintești.
Impresii de lectură – Sofia Cristina Giurgea